INCAPACITATEA UMANĂ

- Totala depravare a omului – Predica NO. 182. Un mesaj predicat în dimineaţa sabatului,

7 Martie, 1858 de către REV. C. H. Spurgeon la Music Hall, Royal Surrey Gardens

Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis;

Ioan 6:44

„Venind la Hristos" este o expresie foarte frecventă în Sfânta Scriptură. Este folosită pentru a exprima acele fapte ale sufletului, părăsind odată pentru totdeauna îndreptăţirea sinelui şi păcatele noastre, zburând la Isus Hristos Domnul nostru şi primind Îndreptăţirea Sa ca acoperământ şi sângele Său să fie ispăşirea noastră. Venind la Isus, apoi, suntem îmbrăcaţi în pocăinţa, în îndreptăţirea Sa şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Acestea adunate sunt necesare iniţierii câtorva faze ale inimii, cum ar fi încrederea în adevăr, seriozitatea rugăciunii către Dumnezeu, supunerea sufletului sub perceptele Evangheliei şi toate celelalte lucruri ce însoţesc începutul salvării sufletului.

Venirea la Isus este un lucru esenţial pentru salvarea păcătosului. Cel care nu vine la Hristos, făcând ceea ce poate, sau crede că poate face, este încă în „amărăciune şi în lanţurile nedreptăţii”. „Venind la Isus” este chiar primul efect al naşterii din nou. Chemarea (nevoia) sufletului nu apare mai devreme de conştientizarea stării de pierzare, fiind îngrozit, caută un refugiu crezând că Hristos este refugiul potrivit, aleargă la El şi işi gaseşte odihna în El.

Acolo unde nu există această venire la Isus, este cert că nu există încă o chemare – unde nu există chemare, sufletul este mort în greşeli şi păcate – şi fiind mort nu poate intra în împărăţia Cerurilor. Avem de făcut acum un anunţ foarte suprinzător, unii spun foarte neplăcut. Venirea la Isus, deşi descrisă de unii oameni ca cel mai usor lucru din lume, din punctul nostru de vedere, este un lucru extrem si imposibil oricărui om, dacă Tatăl nu-l atrage la Hristos.

Este atunci misiunea noastră să dezbatem mai pe larg această declaraţie. Nu ne îndoim că acest lucru va fi întotdeauna ofensator la adresa naturii umane, dar cu toate acestea, ofensarea naturii umane, este uneori primul pas spre închinarea în faţa lui Dumnezeu. Şi dacă acesta este efectul unui proces foarte dureros, nu putem uita durerea dar şi bucuria glorioaselor consecinţe. Am să încerc, înainte de toate, să demonstrez incapacitatea omului, în toate aspectele sale. În al doilea rând, „chemările Tatălui” - ce sunt acestea şi modul în care sunt exercitate asupra sufletului.

I. Prima dată, deci, Incapacitatea omului. Textul spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis”. In ce fel există această incapacitate? Pentru început, nu se referă la nici un defect fizic. Pentru a veni la Hristos, mişcarea corpului ori mersul pe picioare trebuie să fie fără nici un tip de ajutor, cu siguranţă omul având toată puterea fizică să vină la Hristos în sensul acesta. Îmi amintesc ca am auzit o idee Antinomiana nebunească declarând că nimeni nu are puterea să meargă către locul de închinare, dacă nu-l atrage Tatăl. Această declaraţie nu are acoperire, deoarece este uşor pentru un om normal din punct de vedere fizic să meargă atât la casa Domnului cât şi la casa Satanei.

Dacă pentru a veni la Isus trebuie să rostim rugăciuni, omul nu are defecte fizice care să-l împiedice să respecte acest lucru. Dacă nu este mut, omul poate rosti o rugăciune la fel de uşor ca şi o blasfemie. Cât este de uşor pentru un om să cânte una dintre cântările Sionului, le fel de uşor este să cânte o melodie profană şi păcătoasă. Aici nu este nici o slăbiciune fizică în a veni la Hristos, care să necesite o putere deosebită a trupului. Şi orice parte a salvării care constă în acest gen de lucrări, este în totalitate în puterea omului şi poate fi făcută fără nici un ajutor din partea Duhului Sfânt.

Şi din nou, această inabilitate nu implică nici o lipsă mentală. Pot crede că Biblia este adevărată la fel de usor cum pot crede în orice altă carte ca fiind adevărată. Dacă credinţa în Hristos este o facultate a minţii, atunci sunt capabil să cred în Hristos la fel cum pot crede în orice altă persoană. Dacă această declaraţie este adevărată, atunci este neîntemeiat să spui că nu poţi crede. Eu pot crede declaraţiile lui Hristos la fel de bine cum pot crede declaraţiile altei persoane. Aici nu este o problemă cu facultăţile mintale – este o capacitate simplă de apreciere la fel ca în cazul conştientizării vinovăţiei păcatului, precum şi în capacitatea de a analiza vina unei crime. Este foarte uşor pentru mine să exersez mental ideea de a-L căuta pe Dumnezeu, la fel cum îmi pot exersa gândul ambiţiei.

Am toată puterea mentală de care am nevoie în procesul salvării. Nu, nu există nici un om atât de ignorant care să pledeze lipsa inteligenţei ca o scuză pentru a respinge Evanghelia. Atunci defectul, nu se află nici în organism, nici în ceea ce numim din punct de vedere teologic, minte. Nu este nici o deficienţa fizica aici, deşi mintea este viciată, coruptă şi ruinată, care, într-adevăr, este esenţa incapacităţii umane. Daţi-mi voie să vă arăt cum există această incapacitate. Aceasta se află adânc în natura omului. Prin căderea omului la început şi prin păcatele noastre personale, natura omului a devenit atât de decăzută, depravată şi coruptă, încât este imposibil pentru om să vină la Hristos fără ajutorul lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Acum, în încercarea de a expune cum natura umană îl face astfel incapabil să vină la Hristos, trebuie să îmi permiteţi să iau următorul exemplu. Vedeţi o oaie – cât de dornică se hrăneste ea cu iarbă! Niciodată nu aţi auzit de o oaie să caute mortăciuni, ea nu poate trăi cu hrana leului. Acum îmi aduceţi un lup şi mă întrebaţi dacă un lup nu poate mânca iarba, dacă nu poate el fi la fel de docil şi domesticit precum oaia. Răspunsul meu e, nu, pentru că natura lui este contrara cu aceasta. Voi spuneţi, ‘Ei bine, el are urechi si picioare. Nu poate el auzi vocea păstorului si nu îl poate urma oriunde îl conduce?’ Răspunsul meu e, cu siguranţă. Nu sunt motive fizice ca el să nu poată face asta, dar natura lui i-o interzice – şi de aceea eu spun că el nu poate face aşa. Nu poate fi el îmblânzit? Nu poate fi ferocitatea lui înlaturată?

Probabil el ar putea fi atât de mult supus încât ar putea deveni aparent îmblânzit, dar întotdeauna va exista o distincţie bine observată între el şi oaie, pentru că există o deosebire în natură. Acum, motivul pentru care omul nu poate veni la Hristos nu este pentru că el nu poate veni, atât cât priveşte trupul sau simpla putere a minţii sale. Omul nu poate veni la Hristos pentru că natura sa este atât de coruptă încât el nu are nici voinţă nici puterea sa vină la Hristos dacă nu este atras de Duhul Sfânt.

Dar daţi-mi voie să vă dau o ilustraţie mai bună. Vedeţi o mamă cu bebeluşul sau în braţe. Voi îi puneţi un cuţit în mână şi îi spuneţi să înjunghie acel bebeluş în inima. Ea răspunde, şi foarte adevărat, ‘Nu pot’. Acum, atât cât priveşte puterea trupului ei, ea poate, dacă vrea. Acolo este cuţitul si acolo este copilul. Copilul nu poate opune rezistenţă si ea are exact suficienţă putere în mană pentru a-l înjunghia imediat. Dar ea este foarte corectă când spune că nu poate să facă acest lucru. Ca şi un simplu act al minţii, este foarte posibil ca ea să gândească la un astfel de lucru ca şi omorârea copilului si totuşi ea spune că nu se poate gândi la un astfel de lucru. Şi ea nu spune într-un mod fals, pentru că natura ei ca şi mamă îi înterzice să facă un lucru de care sufletul său se revoltă.

Doar pentru că ea este părintele acelui copil ea simte că nu îl poate omorî. Tocmai aşa este cu un păcătos. Venirea la Hristos este atât de neplăcută naturii umane că deşi, atât cât priveşte forţele fizice si mentale, (şi acestea au o sferă foarte redusă în salvare), oamenii pot veni dacă vor – este strict corect să spunem că ei nu pot şi nu vor putea dacă Tatăl care L-a trimis pe Hristos nu îi atrage. Să intrăm puţin mai adânc în subiect si încerc să vă arăt în ce constă această inabilitate a omului, în detalii mai amănunţite.

1. În primul rând se află in încăpăţânarea voinţei umane. ‘Oh’, spune arminianul, ‘oamenii pot fi salvaţi dacă ei vor’. Noi răspundem, ‘Dragul meu domn, toţi credem asta. Dar exact dacă ei vor este dificultatea. Noi afirmăm că nici un om nu va veni la Hristos dacă nu este atras. Nu, nu noi afirmăm asta, ci Hristos Însuşi o declară – ‘Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveti viaţa!’ Atâta timp cât acest ‘nu vreţi să veniţi’ rămâne înscris în Sfânta Scriptură, Hristos nu va fi adus să creadă în oricare doctrină a libertaţii voinţei umane.’

Este ciudat cum oamenii, când vorbesc despre voinţa liberă, vorbesc despre lucruri pe care ei nu le inţeleg deloc. ‘Acum’ spune cineva, ‘cred că oamenii pot fi salvaţi dacă ei vor.’ Dragul meu domn, nu asta este deloc întrebarea. Întrebarea este, sunt oamenii vreodată găsiţi voind in mod natural să se supună termenilor de umilinţă ai Evangheliei Lui Hristos? Noi declarăm, bazaţi pe autoritatea Scripturii, că voinţa umană este într-un mod atât de disperat fixată în răutate, atât de depravată şi atât de înclinată spre tot ce este rău – încât fără influenţă puternică, supranaturală, irezistibilă a Duhului Sfânt, nici o voinţă umană nu va fi vreodată constrânsă înspre Hristos.

Voi răspundeţi că oamenii uneori vor, fără ajutorul Duhului Sfânt. Eu răspund – aţi întâlnit vreodată o persoană care a vrut? Am conversat cu nenumăraţi şi sute, nu, mii de creştini de diferite păreri, tineri si bătrâni – dar nu mi-a fost niciodată dat să mă întâlnesc cu unul care să poată afirma că el a venit la Hristos prin sine însuşi, fără să fie atras. Mărturisirea universală a tuturor credincioşilor adevăraţi este aceasta – ‘Ştiu că dacă Isus Hristos nu m-ar fi căutat pe când rătăceam ca un străin departe de turma lui Dumnezeu, chiar acum aş rătăci departe de El – la distanţă de El – şi iubind mult acea distanţă. ‘De comun acord, toţi credincioşii afirmă adevărul că oamenii nu vor veni la Hristos până când Tatăl care L-a trimis pe Hristos nu îi atrage.

2. Din nou, nu doar că voinţa este incapatanata, ci înţelegerea este întunecată. Pentru aceasta avem dovada scripturala bogată. Nu fac acum doar simple afirmaţii, ci exprim clar doctrine învăţate cu autoritate in Sfintele Scripturi şi ştiute în conştiinţa fiecărui creştin – că înţelegerea omului este atât de întunecată încât el prin nici un mijloc nu poate să înţeleagă lucrurile lui Dumnezeu până când nu îi este dechisă înţelegerea. Omul este prin natura orb în interior. Crucea Lui Hristos, încărcată cu glorii şi strălucind de atracţii niciodată nu îl atrag, pentru că el este orb şi nu îi poate vedea frumuseţile. Vorbeşte-i despre minunile creaţiei. Arată-i multicolorul curcubeu care se întinde peste cer. Lasă-l să privească gloria unui peisaj – el e în stare să vadă toate aceste lucruri.

Dar vorbeşte-i despre minunile Legământului harului, vorbeşte-i de siguranţa credinciosului în Hristos, spune-i despre frumuseţile persoanei Răscumpărătorului, el este cu totul surd la toate descrierile tale. Tu esti ca unul care cântă o arie excelentă, este adevărat. Dar el nu priveşte, este surd, nu are înţelegere. Sau, ca să ne întoarcem la versetul pe care l-am remarcat în mod special în citirea noastră, ‘Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.’, şi atâta timp cât el este un om firesc, nu este în puterea lui să discearnă lucrurile lui Dumnezeu. ‘Ei bine’, spune cineva, ‘cred că am ajuns la un mod foarte tolerant de a judeca în chestiuni de teologie. Cred că înţeleg aproape fiecare idee.’

Adevărat că ai putea să o faci în litera ei. Dar în spiritul ei, în adevarată primire din aceasta în suflet şi în adevărata ei înţelegere, este imposibil să o atingi – dacă nu ai fost atras de Duhul Sfânt. Pentru că atât cât Scriptura rămâne adevărată – omul carnal nu poate primi lucrurile spirituale – trebuie să fie adevărat că nu le-ai primit, dacă nu ai fost reînnoit şi făcut un om duhovnicesc în Hristos Isus. Voinţa şi înţelegerea, sunt două uşi mari, ambele blocate împotriva venirii noastre la Hristos. Şi până când acestea nu sunt deschise de influenţele dulci ale Duhului Sfânt, ele trebuie să fie închise pentru totdeauna pentru tot ce are legatură cu venirea la Hristos.

3. Din nou, afecţiunile, care constituie o foarte mare parte din om sunt depravate. Omul, aşa cum este, înainte de a primi harul lui Dumnezeu, iubeşte totul şi orice mai presus de lucrurile spirituale. Dacă vreţi o dovadă pentru asta, priviţi în jur. Nu e nevoie de nici un monument al depravării afecţiunilor umane. Aruncaţi-vă ochii peste tot – nu e nici o stradă, nici o casă, nu, nici o inimă care să nu poarte dovada tristă a acestui adevăr cutremurător. De ce oamenii nu sunt găsiţi în ziua de odihnă adunându-se cu toţii la Casa Domnului? De ce nu suntem noi găsiţi mai constant citind Biblia? Cum se face că rugăciunea este o sarcină aproape universal neglijată? De ce Isus Hristos este atât de puţin iubit? De ce chiar şi aşa-zişii Lui discipoli sunt atât de reci în afecţiunea lor pentru Hristos?

De unde se nasc aceste lucruri? În mod sigur, dragi fraţi, nu le putem lega de altă sursă, decât aceasta – corupţia şi vicierea afecţiunilor. Noi iubim ceea ce ar trebui să urâm şi urâm ceea ce ar trebui să iubim. Este datorită naturii umane, căzută natura umană – că omul iubeşte viaţa aceasta prezenta mai mult decât cea care va veni. Este datorită efectului căderii că omul iubeşte păcatul mai mult decât neprihănirea şi căile acestei lumi mai mult decât căile lui Dumnezeu. Şi din nou o repetăm – până când aceste afecţiuni nu sunt reînnoite şi transformate într-un canal proaspăt de atragerile de har ale Tatălui, nu este posibil pentru nici un om să-L iubească pe Domnul Isus Hristos.

4. Şi încă una - conştiinţa, de asemenea a fost doborâtă de cădere. Cred că nu este greşeală mai grosolană făcută de teologi decât aceea când spun oamenilor despre conştiinţa că este reprezentantul lui Dumnezeu în suflet şi că este una din acele puteri care îşi păstrează demnitatea veche şi stă dreaptă în mijlocul căderii celorlalte. Fraţii mei, când omul a căzut în grădină, natura umană a căzut în întregime. Nu a fost nici măcar un singur stâlp în templul naturii umane care să stea drept. Este adevărat, conştiinţa nu a fost distrusă. Stâlpul nu a fost sfărâmat. A căzut, şi a căzut într-o bucată, şi aici el stă singur – cea mai măreaţă rămăşiţă a lucrării perfecte a lui Dumnezeu în om.

Dar acea conştiinţă este căzută, sunt sigur. Priviţi la oameni. Cine dintre ei este posesorul unei ‘bune conştiinţe înspre Dumnezeu’, în afară de omul regenerat? Vă imaginaţi că dacă conştiinţele oamenilor le-ar vorbi întotdeauna tare si clar, ei ar trăi în comiterea zilnică de fapte care sunt atât de opuse faţă de cele drepte cum este întunericul faţă de lumină? Nu, preaiubiţilor – conştiinţa îmi poate spune că sunt un păcătos, dar conştiinţa nu mă poate face să simt că sunt unul. Conştiinţa îmi poate spune că cutare lucru este greşit, dar cât de greşit este, conştiinţa însăşi nu ştie.

Îi spune vreodată orice conştiinţă neluminată de Duhul Sfânt omului că păcatele au meritat blestemul? Sau dacă conştiinţa a făcut asta, l-a făcut ea vreodată pe oricare om să simtă adversitate faţă de păcat ca şi păcat? De fapt, a adus conştiinţa vreodată un om la o astfel de renunţare de sine încât să-i fie scârbă de sine însuşi şi de toate lucrările lui şi să vină la Hristos? Nu, conştiinţa, deşi nu e moartă, este ruinată. Puterea ei este scăzută, ea nu are acea claritate a ochiului şi acea putere a mâinii şi acel tunet în voce pe care le-a avut înainte de cădere. Ea a încetat, într-o mare măsură să îşi exercite supremaţia în oraşul sufletului uman. Apoi, preaiubiţilor, a devenit necesar din cauza depravării conştiinţei ca Duhul Sfânt să intervină pentru a ne arăta nevoia de un Salvator şi pentru a ne atrage la Domnul Isus Hristos.

‘Totuşi’, poate spune cineva, ‘atât de departe cât ai mers până acum, se pare că tu consideri că motivul pentru care omul nu vine la Hristos este că ei nu vor, mai degrabă decât că nu pot.’ Adevărat, foarte adevărat. Cred că cel mai mare motiv al neputinţei omului este încăpăţânarea voinţei lui. Aceasta odată biruită, cred că cea mai mare piatră este dată la o parte de la mormânt şi cea mai grea parte a bătăliei este deja câştigată. Dar permiteţi-mi sa merg puţin mai departe. Textul meu nu spune, ‘Nici un om nu va veni’, ci spune ‘Nici un om nu poate veni’. Acum, mulţi interpreţi cred că verbul poate aici este doar o expresie puternică neavând mai mult înţeles decât cuvântul va. Sunt sigur că acest lucru nu este corect.

În om nu este doar rea-voinţă de a fi salvat, ci există o neputinţă spirituală de a veni la Hristos. Şi asta o voi dovedi oricărui creştin, la orice proporţie. Preaiubiţilor, vă vorbesc vouă, care deja aţi fost învioraţi de har divin. Nu va învăţat experienţa că sunt momente când aveţi o dorinţă de a-L sluji pe Dumnezeu şi totuşi nu aveţi putere? Nu aţi fost câteodată obligaţi să spuneţi că aţi vrea să credeţi dar a trebuit să vă rugaţi ‘Doamne, ajută necredinţei mele’? Pentru că, deşi vrând suficient să primiţi mărturia lui Dumnezeu, natura voastră carnală a fost prea puternică şi aţi simţit că aveţi nevoie de ajutor supranatural.

Sunteţi capabili să intraţi în camera voastră la orice oră hotărâţi şi să cădeţi pe genunchi şi să spuneţi ‘Acum, este voinţa mea ca să fiu foarte serios în rugăciune şi să mă apropii de Dumnezeu’? Întreb, găsiţi că puterea vă este egală cu voinţa? Puteţi spune, chiar în faţa lui Dumnezeu Însuşi că sunteţi siguri că nu greşiţi în voinţa voastră. Aveţi dorinţa de a fi înveliţi în devoţiune. Este dorinţa voastră ca sufletul să nu rătăcească de la o pură contemplare a Domnului Isus Hristos, dar găsiţi că nu puteţi face asta, chiar când vreţi, fără ajutorul Duhului Sfânt.

Acum, dacă copilul adus la viaţă al lui Dumnezeu găseşte o neputinţa spirituală, cu cât mai mult păcătosul care este mort în greşeli şi în păcat? Dacă chiar creştinul avansat, după treizeci sau patruzeci de ani se găseşte uneori doritor şi totuşi fără putere - dacă astfel este experienţa lui - nu pare a fi mai mult decât evident că sărmanul păcătos care nu a crezut încă să găsească o nevoie de putere la fel de bine ca şi o lipsă de voinţă?

Dar, din nou, este un alt argument. Dacă păcătosul are puterea de a veni la Hristos, mi-ar plăcea să ştiu cum trebuie să înţelegem acele descrieri continue a stării păcătosului cu care ne întâlnim în Cuvântul Sfânt a lui Dumnezeu. Acum, un păcătos se spune că este mort în greşeli şi păcate. Veţi afirma că moartea nu implică nimic mai mult decât absenţa voinţei? În mod sigur un cadavru este exact tot atât de neputincios cât de nedoritor. Sau din nou, nu vede toată lumea că este o diferenţă între dorinţă şi putere? Nu poate fi acel cadavru suficient de animat pentru a avea o dorinţă şi totuşi să fie atât de fără putere încât să nu îşi poată ridica nici măcar mâna sau piciorul? Am văzut vreodată cazuri în care persoanele au fost reanimate doar suficient cât să dea dovadă de viaţă – şi totuşi să fie aproape moarte încât nu au putut să facă nici cea mai uşoară acţiune?

Nu este o diferenţă clară între darea dorinţei şi darea puterii? Este foarte sigur, totuşi, că unde este dată dorinţa, va urma puterea. Fă un om doritor şi el va fi făcut puternic, pentru că atunci când Dumnezeu dă voinţă, El nu torturează omul dându-i să dorească ceea ce nu e în stare să facă. Totuşi El face aşa o separare între voinţă şi putere, că se va vedea că ambele sunt daruri distincte a lui Dumnezeu. Atunci trebuie să mai pun o întrebare. Dacă asta este tot ce este nevoie pentru a face un om sa voiască, nu degradezi imediat Duhul Sfânt? Nu avem obiceiul să dăm toată gloria salvării lucrată în noi lui Dumnezeu Duhul Sfânt? Dar acum, dacă tot ce face Duhul Sfânt pentru mine este să mă facă doritor să fac aceste lucruri pentru mine însumi, nu sunt eu într-o mare măsură părtaş cu Duhul Sfânt în glorie? Şi nu pot eu sta cu îndrăzneală şi să spun,’Este adevărat, Duhul Sfânt mi-a dat dorinţa să fac asta, dar totuşi am făcut lucrul prin mine însumi şi prin urmare mă voi glorifica? Pentru că dacă am făcut aceste lucruri eu însumi fără ajutor de sus, nu îmi voi arunca coroana la picioarele Lui. Este coroana mea, am câştigat-o şi o voi păstra.’

Deoarece Duhul Sfânt este pururi în Scriptură trimis ca şi Persoană care lucrează în noi să dorim şi să facem după buna Sa plăcere, susţinem că este o implicaţie legitimă faptul că El trebuie să facă ceva mai mult pentru noi decât doar să ne facă să dorim. Prin urmare trebuie să fie un alt lucru pe lângă lipsa dorinţei într-un păcătos – trebuie să fie absolută şi veritabilă lipsa de putere. Acum, înainte să las această afirmaţie, daţi-mi voie să mă adresez vouă pentru un moment. Sunt adesea acuzat de predicare a doctrinelor care pot răni pe mulţi. Ei bine, nu voi nega acuzaţia, pentru că nu sunt atent să răspund în această chestiune. Am martorii mei prezenţi aici să demonstreze că lucrurile pe care le-am predicat au rănit pe mulţi, dar ele nu au lezat moralitatea sau Biserica lui Hristos. Rănirea a fost de partea lui satan. Nu sunt câte unul sau câte doi, ci multe sute care în dimineaţa asta se bucură că au fost aduşi lângă Dumnezeu. De la a fi profani care nu ţin ziua de odihnă, beţivi sau persoane lumeşti, ei au fost aduşi să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul Isus Hristos. Şi dacă asta este o rănire, fie ca Dumnezeu în mila Sa nemărginită să ne trimită de o mie de ori pe atât.

Dar mai departe, ce adevăr este în lume care să nu rănească un om care alege să fie rănit de el? Voi care predicaţi mântuirea generală, sunteţi foarte pasionaţi de a proclama măreţul adevăr al milei lui Dumnezeu până în ultimul moment. Dar cum îndrăzniţi să predicaţi asta? Mulţi oameni se rănesc astfel amânând ziua harului şi gândind că ultimul ceas e la fel de bun ca şi primul. Păi dacă vreodată am predicat ceva ce oamenii pot folosi greşit şi abuza trebuie să ne ţinem gura pentru totdeauna. Totuşi, se poate spune, ‘Ei bine, atunci dacă nu mă pot salva pe mine însumi şi nu pot veni la Hristos, trebuie să stau liniştit şi să nu fac nimic.’

Dacă oamenii spun asta, blestemul va fi asupra lor. V-am spus foarte limpede că sunt multe lucruri pe care le puteţi face. A fi găsiţi în mod continuu în casa lui Dumnezeu stă în puterea voastră. A studia Cuvântul lui Dumnezeu stă în puterea voastră. A renunţa la păcatele din afară, a renunţa la viciile în care vă complăceţi, a vă face vieţile cinstite, treze şi drepte stă în puterea voastră. Pentru asta nu aveţi nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. Toate acestea le puteţi face voi înşivă. Dar a veni la Hristos cu adevărat nu stă în puterea voastră până nu sunteţi înnoiţi de Duhul Sfânt. Dar luaţi seama, lipsa voastră de putere nu este o scuză, văzând că nu aveţi dorinţa de a veni şi trăind în rebeliune voită împotriva lui Dumnezeu. Lipsa voastră de putere stă în principal în încăpăţânarea naturii voastre.

Închipuiţi-vă că un mincinos spune că nu stă în puterea lui să spună adevărul, că a fost un mincinos atât de mult încât nu se poate lăsa. Este asta o scuză pentru el? Închipuiţi-vă un om care s-a complăcut multă vreme în pofte v-ar spune că poftele lui îl leagă ca o plasă de fier astfel că nu poate scăpa de ele. Aţi lua aceasta ca pe o scuză? Într-adevăr nu e deloc. Dacă un beţiv a devenit atât de mult beţiv încât îi este imposibil să treacă pe lângă un bar public fără să intre în el, pentru aceasta l-aţi scuza? Nu, pentru că neputinţa lui de a se reforma stă în natura lui – pe care el nu are dorinţa să şi-o reţină sau să o cucerească.

Lucrul care este făcut şi lucrul care cauzează lucrul care este făcut – fiind ambele din rădăcina păcatului – sunt două lucruri rele care nu se pot scuza una pe cealaltă. Datorită faptului că aţi învăţat să faceţi rău acum nu puteţi învăţa să faceţi bine, şi în loc, prin urmare să vă las să staţi jos şi să vă scuzaţi – daţi-mi voie să pun un trăsnet deasupra locului vostru de trândăvie – ca să fiţi speriaţi şi treziţi de el. Amintiţi-vă că a sta liniştiţi înseamnă să fiţi condamnaţi toată veşnicia. Oh, fie ca Dumnezeu Duhul Sfânt să folosească acest adevăr în multe feluri! Înainte să o fac, am încredere că îmi va fi dată posibilitatea să vă arăt cum acest adevăr, care în aparenţă condamna oamenii şi îi lăsa afară, este, după toate, marele adevăr care a fost binecuvântat la convertirea oamenilor.

II. Al doilea nostru punct este ATRAGERILE TATĂLUI. ‘Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimes.’ Cum, atunci atrage Tatăl oamenii? Teologii arminieni în general spun că Dumnezeu atrage oamenii prin predicarea evangheliei. Foarte adevărat. Predicarea evangheliei este instrumentul de atragere a oamenilor, dar trebuie să fie ceva mai mult decât acesta. Daţi-mi voie să întreb cui adresează Hristos aceste cuvinte? Păi oamenilor din Capernaum, unde El a predicat adesea, unde a rostit trist şi plângător blestemele legii şi invitaţiile evangheliei. În acel oraş El a făcut multe lucrări măreţe şi a înfăptuit multe minuni!

De fapt, astfel de învăţături şi astfel de dovezi miraculoase le-a dat El lor, încât a declarat că Tirul şi Sidonul s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă dacă ar fi fost binecuvântate cu astfel de privilegii. Acum, dacă predicarea lui Hristos însuşi nu a ajutat la a da posibilitate acestor oameni de a veni la Hristos, nu poate fi posibil ca tot ce a fost intenţionat prin atragerea Tatălui să fie doar predicatul. Nu, fraţilor, trebuie să observaţi din nou, El nu spune că nici un om nu poate veni dacă nu îl atrage predicatorul, ci dacă nu îl atrage Tatal.

Acum acesta este acelaşi lucru cu a fi atras de evanghelie si atras de predicator, fară a fi atras de Dumnezeu. În mod clar, este intenţionată o atragere divină, o atragere de către Dumnezeul Cel Preaînalt – Prima Persoană a celei mai glorioase Trinităţi trimiţând a Treia Persoană, Duhul Sfânt pentru a convinge oamenii să vină la Hristos. O altă persoană se poate întoarce şi spune cu un rânjet, ‘Atunci tu crezi că Hristos atrage oamenii la Sine, văzând că ei sunt fără voinţă!’ Îmi amintesc că odată m-am întâlnit cu un om care mi-a spus, ‘Domnule, predicaţi că Hristos ia oamenii de părul capului lor şi îi trage la Sine.’ L-am întrebat dacă poate face referire la data predicii în care am predicat acea doctrină extraordinară, pentru că dacă putea, aş fi fost foarte îndatorat. Totuşi el nu a putut.

Dar, am spus eu, în timp ce Hristos nu trage oamenii de par către Sine, cred ca îi trage de inimă, exact atât de puternic pe cât caricatura dumneavoastră ar putea-o sugera. Observaţi că în atragerea Tatălui nu este nici o constrângere. Hristos niciodată nu a forţat vreun om să vină la El împotriva voinţei sale. Dacă un om nu doreşte să fie salvat, Hristos nu il salvează împotriva voinţei sale. Cum îl atrage atunci Duhul Sfânt? Păi făcându-l să voiască. Este adevărat că El nu foloseşte ‘convingerea morală’. El ştie o metodă mai apropiată de a ajunge la inimă. El merge la fântâna secretă a inimii şi El ştie cum, prin unele operaţii misterioase, să schimbe dorinţa într-o direcţie opusă, aşa încât, cum o spune paradoxal Ralph Erskine, omul este salvat ‘cu deplin consimţământ împotriva voinţei sale’, aşa că este salvat împotriva vechii sale voinţe.

Dar el este salvat cu deplin consimţământ pentru că este făcut să vrea în ziua manifestării puterii lui Dumnezeu. Nu vă imaginaţi că vreun om va merge în cer zbătându-se şi luptând tot drumul împotriva mâinii care îl trage. Nu vă închipuiţi că vreun om va fi cufundat în baia sângelui unui Salvator în timp ce el luptă să fugă de Salvator. Oh, nu! Este foarte adevărat că la început toţi oamenii nu doresc să fie salvaţi. Când Duhul Sfânt şi-a exercitat influenţa asupra inimii, textul este îndeplinit – ‘trage-mă şi voi fugi după Tine.’ Noi Îl urmăm în timp ce ne trage, bucuroşi să ascultăm vocea pe care altă dată am dispreţuit-o. Dar esenţa chestiunii stă în schimbarea voinţei.

Cum se face asta carnea nu o ştie. Este unul din misterele care este perceput în mod clar ca un fapt, dar a cărui cauză nici o limbă nu o poate spune şi nici o inimă nu o poate ghici. Totuşi, vă putem spune calea vizibilă în care operează Duhul Sfânt. Primul lucru pe care îl face Duhul Sfânt când vine în inima unui om este acesta – îl găseşte cu o foarte bună părere despre sine. Şi nu este nimic să îl oprească pe un om de la a veni la Hristos ca şi o bună părere despre sine. ‘Păi’, spune omul, ‘Nu vreau să vin la Hristos. Am o neprihănire atât de bună că şi-ar dori-o fiecare. Simt că pot păşi în cer pe dreptul meu.’

Duhul Sfânt îi lasă inima goală – il lasă să vadă cancerul dezgustător care este acolo, devorându-i viaţa – îi descoperă toată negreala şi murdăria a acelei mocirle a iadului, inima umană. Apoi omul stă înspăimântat, ‘Niciodată nu m-am gândit că sunt aşa. Oh, acele păcate care am crezut că sunt mici, s-au umflat şi au ajuns la o talie imensă. Ceea ce am crezut că este un muşuroi de cârtiţă a crescut cât un munte. A fost doar un isop pe perete înainte, dar acum a devenit un cedru din Liban.’ ‘Oh,’ îşi spune omul, ‘Voi încerca şi voi reforma. Voi face destule fapte bune ca să spele aceste fapte murdare.’

Apoi vine Duhul Sfânt şi îi arată că nu poate face asta, îi ia toată puterea fantezistă şi tăria, aşă că omul cade în genunchi în agonie şi strigă, ‘Oh, odată credeam că mă pot salva prin faptele mele bune, dar acum găsesc că –

‘Lacrimile mele ar putea curge pentru totdeauna,

Râvna mea ar putea să nu cunoască răgaz,

Toate pentru păcat nu pot compensa,

Tu şi numai Tu trebuie să salvezi.’

Apoi inima gândeşte şi omul este gata să dispere. Şi el spune, ‘Nu pot fi salvat niciodată. Nimic nu mă poate salva.’ Atunci, vine Duhul Sfânt şi îi arată păcătosului crucea lui Hristos, îi dă ochi unşi cu alifie cerească şi spune, ‘Priveşte crucea de acolo. Acel Om a murit să salveze păcătoşii. Tu simţi că eşti un păcătos. El a murit să te salveze.’ Şi El dă posibilitate inimii să creadă şi să vină la Hristos. Şi când vine la Hristos, prin această dulce atragere a Duhului Sfânt, ea găseşte ‘o pace cu Dumnezeu care întrece orice pricepere, care păstrează inima şi mintea prin Isus Hristos Domnul nostru. Acum, veţi pricepe în întregime că toată aceasta poate fi făcută fără vreo constrângere. Omul este atât de mult atras voind, ca şi când nu ar fi atras deloc. Şi el vine la Hristos cu deplin consimţământ, cu atât de deplin consimţământ ca şi cum nici o influenţă secretă nu a fost vreodată exercitată în inima sa. Dar acea influenţă trebuie să fie exercitată, sau altfel niciodată nu ar fi fost sau nu ar fi vreun om care deopotrivă să poată sau să vrea să vină la Domnul Isus Hristos.

III. Şi, acum, ne adunăm scopurile şi concluzionăm încercând să facem o aplicaţie practică a doctrinei. Şi sperăm să fie una confortabilă. ‘Ei bine,’ spune cineva ‘dacă ceea ce predică acest om este adevărat, ce se va întâmpla cu religia mea? Pentru că, ştiţi, am încercat multă vreme şi nu îmi place să aud că spuneţi că un om nu se poate salva singur. Cred că el poate şi intenţionez să perseverez. Dar daca ar fi să cred ce spuneţi, ar trebui să renunţ la tot şi să încep din nou.’ Dragii mei prieteni, va fi un lucru foarte fericit dacă veţi face asta. Nu credeţi că voi fi deloc alarmat dacă faceţi astfel.

Amintiţi-vă, ceea ce faceţi voi este să vă construiţi casa pe nisip şi nu e decât un act de binefacere dacă o pot clătina puţin pentru voi. Lăsaţi-mă să vă asigur, în numele Domnului, dacă religia voastră nu are fundaţie mai bună decât propria voastră putere, ea nu va sta la judecata lui Dumnezeu. Nimic nu va rămâne în eternitate în afară de ceea ce a venit din eternitate. Dacă veşnicul Dumnezeu nu a făcut o lucrare bună în inima voastră, tot ceea ce poate aţi făcut trebuie să fie destrămat în cea din urmă zi a socotelii. Este cu totul în zadar pentru voi să fiţi oameni care mergeţi la biserică sau la capelă, să ţineţi bine ziua de odihnă, să vă spuneţi bine rugăciunile. Este cu totul în zadar să fiţi cinstiţi cu vecinii şi respectabili în conversaţiile voastre. Dacă speraţi să fiţi salvaţi de aceste lucruri, este cu totul în zadar să vă încredeţi în ele.

Continuaţi – fiţi cât de cinstiţi vă place. Ţineţi ziua de odihnă repetat, fiţi cât de sfinţi puteţi. Nu vă sfătuiesc să nu faceţi aceste lucruri. Să ferească Dumnezeu. Creşteţi în ele, dar, oh, nu vă încredeţi în ele. Pentru că dacă vă bazaţi pe aceste lucruri o să descoperiţi că vă vor părăsi când aveţi cea mai mare nevoie de ele. Şi dacă există orice altceva ce v-aţi găsit în stare să faceţi fără ajutorul Harului divin, cu cât mai repede vă puteţi debarasa de speranţa care a fost produsă de aceasta, cu atât mai bine pentru voi – pentru că este o amăgire nebună să vă bazaţi pe orice poate face carnea, firea pamanteasca.

Un cer spiritual trebuie să fie locuit de oameni spirituali şi pregătirea pentru aceasta trebuie să fie lucrată de Duhul lui Dumnezeu. ‘Ei bine,’ strigă altul, ‘am stat într-un cult unde mi s-a spus că pot, după alegerea mea, să mă pocăiesc şi să cred şi consecinţa este că am amânat zi după zi. Am crezut că pot veni într-o zi la fel de bine ca în alta. Că doar trebuie să spun: ‘Doamne, ai milă de mine’, şi să cred , şi apoi voi fi salvat. Acum, domnule, aţi luat toată această speranţă de la mine. Simt că mă cuprind uimirea şi groaza.’ Din nou spun, ‘Dragul meu prieten, sunt foarte bucuros de asta. Acesta a fost efectul pe care am sperat să îl produc, prin harul lui Dumnezeu. Mă rog să poţi simţi asta mult mai mult. Când nu ai speranţa de a te salva singur, am speranţa că Dumnezeu a început să te salveze.

De îndată ce spui, ‘Oh, eu nu pot veni la Hristos. Doamne, atrage-mă, ajută-mă’, mă voi bucura mai mult decât tine. Cel care a primit voinţa, chiar dacă nu are putere, are har început în inima lui şi Dumnezeu nu îl va lăsa până ce lucrarea nu va fi terminată. Dar, păcătos fără grijă, află că salvarea ta atârnă în mâna lui Dumnezeu. Oh, aminteşte-ţi că tu eşti în întregime în măna lui Dumnezeu. Ai păcătuit împotriva Lui şi dacă El vrea să te condamne, eşti condamnat. Tu nu poţi să te împotriveşti voii Sale nici să îi zădărniceşti hotărârea. Tu ai meritat mânia Sa şi dacă El alege să reverse întreg şuvoiul acelei mânii asupra capului tău, tu nu poţi face nimic să îl întorci înapoi.

Dacă, pe de altă parte El alege să te salveze, El este în stare să te salveze într-un mod desăvârşit. Dar tu zaci în mâna Sa tot aşa cum e molia sub degetul tău. El este Dumnezeul pe care Îl întristezi toată ziua. Nu te face să tremuri când te gândeşti că destinul tău etern atârnă acum de voia Celui pe care L-ai supărat şi mâniat? Nu face asta ca genunchii tăi să se lovească unii de alţii şi sângele tău să îngheţe? Dacă face asta, mă bucur, deoarece acesta poate fi primul efect al atragerii Duhului Sfânt în sufletul tău. Oh, tremură gândindu-te că Dumnezeu pe care L-ai mâniat este Dumnezeul de care depinde în întregime salvarea sau condamnarea ta. Tremură şi ‘Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!’

Acum, reflecţia plăcuta este aceasta – unii din voi în dimineaţa aceasta sunteţi conştienţi că veniţi la Hristos. Nu aţi început să plângeţi lacrimile căinţei? Odăiţa voastră nu a fost martora pregătirii în rugăciune pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu? Şi în timpul serviciului în dimineaţa aceasta, nu a spus inima în interiorul vostru, ‘Doamne, salvează-mă, sau pier, căci nu mă pot salva pe mine însumi’? Şi nu puteţi acum sta în picioare la locul vostru şi să cântaţi -

‘Oh, Har Suveran, inima mea îngenunchează;

Voi fi condus de asemenea în triumf,

Un captiv voit al Domnului meu,

Să cânt triumful Cuvântului Său’ ?

Other Writings in This Series: